Nulitatea căsătoriei: când o căsătorie poate fi desființată și ce se întâmplă cu copiii și bunurile

Divorțul desface o căsătorie valabilă, pentru motive apărute în timpul ei. Nulitatea privește o problemă existentă chiar la încheierea căsătoriei: căsătoria a fost încheiată cu încălcarea unor condiții impuse de lege.

Legea face diferența între nulitatea absolută (încălcări grave, pe care le poate invoca orice persoană interesată) și nulitatea relativă, numită și anulabilitate (care protejează o anumită persoană și poate fi cerută doar de ea, într-un termen scurt).

Codul civil prevede nulitatea absolută a căsătoriei încheiate:

• fără consimțământul personal și liber al viitorilor soți;
• de o persoană care era deja căsătorită (bigamia, care este și infracțiune, pedepsită de Codul penal);
• între rude în linie dreaptă sau între rude în linie colaterală până la gradul al patrulea inclusiv (de exemplu, frați, unchi și nepoată, veri primari) — cu excepția verilor primari pentru care instanța de tutelă a dat autorizare, pentru motive temeinice;
• fără ca viitorii soți să se prezinte împreună în fața ofițerului de stare civilă, ca să-și dea consimțământul în mod public, în prezența a 2 martori;
• de un minor care nu împlinise 16 ani;
• în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie (căsătoria fictivă, de exemplu doar pentru acte sau pentru un drept de ședere).

Pentru două dintre cazuri legea permite salvarea căsătoriei, dacă situația se schimbă înainte ca hotărârea judecătorească să rămână definitivă:

• căsătoria minorului sub 16 ani — dacă între timp ambii soți au împlinit 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată;
• căsătoria fictivă — dacă între timp soții au conviețuit, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.

Căsătoria este anulabilă în următoarele cazuri, iar anularea o poate cere doar persoana pe care legea o protejează:

• minorul de 16–18 ani s-a căsătorit fără avizul medical, fără încuviințarea părinților (sau a tutorelui) ori fără autorizarea instanței de tutelă — anularea o poate cere cel a cărui încuviințare era necesară;
• consimțământul unui soț a fost obținut prin violență (amenințări, constrângere), prin dol (înșelăciune) sau din eroare — dar eroarea contează doar dacă privește identitatea fizică a celuilalt soț; anularea o poate cere soțul al cărui consimțământ a fost viciat;
• unul dintre soți era lipsit vremelnic de discernământ la încheierea căsătoriei;
• căsătoria s-a încheiat între tutore și persoana aflată sub ocrotirea lui — anularea o poate cere doar cel ocrotit.

Nulitatea absolută poate fi cerută de orice persoană interesată. Procurorul nu o mai poate cere după încetarea sau desfacerea căsătoriei, cu excepția cazului în care acționează pentru apărarea drepturilor minorilor sau ale persoanelor sub consiliere judiciară sau tutelă specială.

Anularea (nulitatea relativă) se cere în termen de 6 luni. Termenul curge, după caz, de la data la care cei care trebuiau să încuviințeze căsătoria minorului au aflat de ea, de la încetarea violenței, de la descoperirea dolului, a erorii sau a lipsei vremelnice de discernământ, iar în cazul tutorelui — de la încheierea căsătoriei.

Căsătoria nu mai poate fi anulată dacă soții au conviețuit 6 luni de la încetarea violenței sau de la descoperirea dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice de discernământ. În toate cazurile de anulabilitate, nulitatea se acoperă și dacă între timp ambii soți au împlinit 18 ani ori dacă soția a născut sau a rămas însărcinată; la căsătoria minorului, și dacă încuviințările și autorizarea lipsă au fost obținute până la hotărârea definitivă.

Dreptul de a cere anularea nu trece la moștenitori; dacă însă un soț a pornit deja procesul, oricare dintre moștenitorii lui îl poate continua.

Cererea se judecă de instanță.

Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect asupra copiilor: ei rămân copii din căsătorie. Pentru autoritatea părintească, locuința copilului, legăturile personale și pensia de întreținere se aplică, prin asemănare, regulile de la divorț — despre care găsiți un articol separat.

Soțul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei (de exemplu, nu știa că celălalt era deja căsătorit) păstrează, până la hotărârea definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă. Este ceea ce legea numește „căsătorie putativă”. În acest caz, raporturile patrimoniale dintre foștii soți se reglementează, prin asemănare, după regulile de la divorț.

Față de terți (de exemplu, o bancă sau un cumpărător care a încheiat un contract cu unul dintre soți), nulitatea nu poate fi opusă pentru actele încheiate anterior, decât dacă acțiunea în nulitate fusese făcută publică potrivit legii sau terțul cunoștea, pe altă cale, cauza de nulitate.

• certificatul de căsătorie și, dacă există, convenția matrimonială;
• certificatele de naștere ale copiilor;
• actele care arată motivul de nulitate (de exemplu, dovada unei căsătorii anterioare nedesfăcute, acte de stare civilă, mesaje sau alte dovezi ale constrângerii ori ale înșelăciunii);
• data la care ați aflat de motiv — contează pentru termenul de 6 luni;
• actele bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.