Divorțul obținut în străinătate: cum produce efecte în România

Cât timp divorțul nu este înregistrat în România, în actele românești figurați în continuare căsătorit(ă). Asta poate crea probleme la o nouă căsătorie, la vânzarea sau cumpărarea unui imobil (unde contează dacă bunul este comun), la moștenire sau la eliberarea unor acte.

Concret, scopul este ca mențiunea divorțului să fie făcută pe actul de căsătorie românesc și ca hotărârea străină să poată fi folosită în fața autorităților și instanțelor din România.

Pentru procedurile începute din 1 august 2022, se aplică Regulamentul (UE) 2019/1111. Potrivit acestuia, hotărârile de divorț pronunțate într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără vreo procedură specială.

În special, nu este necesară nicio procedură specială pentru actualizarea actelor de stare civilă pe baza unei hotărâri de divorț care nu mai poate fi atacată în statul în care a fost pronunțată.

Pentru a invoca hotărârea, se prezintă o copie a ei care îndeplinește condițiile de autenticitate și certificatul prevăzut de regulament (formularul din anexa II), eliberat la cerere de instanța din statul în care s-a pronunțat divorțul. Autoritatea română poate cere, dacă este necesar, traducerea câmpurilor completate liber din certificat.

Regulamentul nu se aplică Danemarcei. Pentru procedurile începute înainte de 1 august 2022 se aplică regulamentul anterior, (CE) nr. 2201/2003.

Unde depuneți concret actele în România (de exemplu, serviciul de stare civilă al primăriei care păstrează actul de căsătorie sau misiunea diplomatică, dacă locuiți în străinătate) și ce alte documente vi se cer:.

Regulamentul prevede doar câteva motive de refuz pentru hotărârile de divorț:

• recunoașterea contravine în mod evident ordinii publice a statului în care se invocă;
• soțul pârât care nu s-a prezentat nu a primit în timp util actul de inițiere a procesului, ca să se poată apăra — afară de cazul în care a acceptat în mod neechivoc hotărârea;
• hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunțată între aceleași părți în statul în care se invocă;
• hotărârea este ireconciliabilă cu o hotărâre anterioară, pronunțată în alt stat între aceleași părți, care poate fi recunoscută.

Pentru hotărârile din state care nu sunt membre ale UE (de exemplu Marea Britanie, Statele Unite, Canada, Republica Moldova) se aplică regulile din Codul de procedură civilă, în măsura în care un tratat internațional la care România este parte sau o lege specială nu prevede altfel.

Hotărârile privind statutul personal al cetățenilor statului în care au fost pronunțate sunt recunoscute de plin drept în România. De exemplu, divorțul a doi cetățeni americani pronunțat în Statele Unite. Dacă unul dintre soți este cetățean român, regula aceasta nu se aplică automat.

În celelalte cazuri, hotărârea poate fi recunoscută dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile: este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunțată; instanța străină a fost competentă; există reciprocitate între România și acel stat. Dacă hotărârea a fost dată în lipsa soțului care a pierdut, trebuie să rezulte că acesta a primit la timp citația și cererea și a avut posibilitatea să se apere și să facă apel.

Cererea se judecă de tribunalul în circumscripția căruia are domiciliul cel care a refuzat recunoașterea hotărârii străine; dacă tribunalul nu poate fi determinat astfel, este competent Tribunalul București. Recunoașterea poate fi cerută și pe cale incidentală, într-un alt proces în care hotărârea străină contează.

Instanța română nu rejudecă divorțul și nu poate modifica hotărârea străină: verifică doar condițiile legale ale recunoașterii. Cererea se judecă după citarea părților; poate fi soluționată fără citare dacă din hotărârea străină rezultă că celălalt soț a fost de acord cu divorțul.

Recunoașterea poate fi refuzată, printre altele, dacă hotărârea este vădit contrară ordinii publice de drept internațional privat român, dacă a fost încălcat dreptul la apărare, dacă același proces fusese judecat sau era în curs în România, dacă instanțele române aveau competență exclusivă ori dacă hotărârea poate fi încă atacată în statul în care a fost pronunțată.

Cererea de recunoaștere se însoțește de:

• copia hotărârii străine;
• dovada că hotărârea este definitivă;
• dacă celălalt soț a lipsit din proces: dovada că i s-au comunicat la timp citația și cererea de divorț (sau alt act oficial care atestă acest lucru);
• orice alt act care dovedește îndeplinirea condițiilor recunoașterii.

Actele se depun cu traduceri autorizate în limba română și supralegalizate. Scutirea de supralegalizare este permisă în temeiul legii, al unui tratat internațional la care România este parte sau pe bază de reciprocitate (de exemplu, apostila, pentru statele care aplică această procedură). Supralegalizarea nu se cere nici dacă părțile sunt de acord cu depunerea de copii certificate pentru conformitate.

Dacă lipsesc unele documente, instanța poate da un termen pentru a le depune, poate accepta documente echivalente sau, dacă se consideră lămurită, poate renunța la ele.

Hotărârea străină de divorț poate cuprinde și măsuri privind copiii (locuința, legăturile personale, pensia de întreținere) sau împărțirea bunurilor. Pentru aceste părți se pot aplica alte reguli, inclusiv alte regulamente europene sau convenții internaționale, iar executarea lor în România poate cere o procedură separată.

Dacă bunurile comune sunt în România și hotărârea străină nu le-a împărțit, partajul se poate face ulterior — vedeți articolul despre partajul bunurilor comune.

• hotărârea de divorț și orice dovadă că este definitivă;
• pentru UE: certificatul eliberat de instanța străină (formularul din anexa II a regulamentului), dacă îl aveți;
• certificatul de căsătorie românesc (sau datele actului de căsătorie) și actele de identitate;
• dovezile de comunicare a cererii de divorț, dacă celălalt soț nu a participat la proces;
• orice acte despre copii și bunuri din România.