Copilul a plecat în vacanță cu celălalt părinte și nu s-a mai întors. Sau ați aflat că a fost mutat în altă țară, fără să fiți întrebat. Pentru astfel de situații există o procedură internațională rapidă: cererea de înapoiere a copilului, prevăzută de Convenția de la Haga din 1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992 și pe care o aplică Legea nr. 369/2004. Mai jos, pe scurt, ce prevăd aceste texte.
Când deplasarea copilului este „ilicită”
Convenția numește ilicită deplasarea sau neînapoierea unui copil atunci când încalcă un drept privind încredințarea pe care îl avea o persoană potrivit legii statului în care copilul locuia în mod obișnuit chiar înainte de plecare, iar acel drept era exercitat efectiv. Dreptul privind încredințarea include, în special, dreptul de a hotărî unde locuiește copilul.
În România, dacă părinții nu locuiesc împreună, ei stabilesc de comun acord locuința copilului, iar aceasta nu poate fi schimbată fără acordul lor decât în cazurile prevăzute de lege. Mutarea copilului împreună cu părintele la care locuiește, dacă afectează drepturile celuilalt părinte, cere acordul prealabil al acestuia sau, la neînțelegere, hotărârea instanței de tutelă. Așadar, chiar dacă copilul locuia cu celălalt părinte, mutarea lui în altă țară fără acordul dumneavoastră poate fi ilicită.
Convenția se aplică doar copiilor sub 16 ani și doar între statele care fac parte din ea.
Copilul a fost dus din România în altă țară
Puteți sesiza autoritatea centrală a statului în care copilul își avea locuința obișnuită — pentru România, Ministerul Justiției — sau autoritatea centrală a oricărui alt stat parte la Convenție. Dacă Ministerul Justiției are indicii că minorul se află în alt stat, transmite cererea direct și fără întârziere autorității centrale a acelui stat.
Cererea cuprinde, printre altele: datele dumneavoastră, ale copilului și ale persoanei care l-a luat, data nașterii copilului, motivele pentru care cereți înapoierea, tot ce știți despre locul în care se află copilul, copii ale hotărârilor sau acordurilor utile (de exemplu hotărârea de divorț) și orice alt document folositor.
Decizia o ia apoi instanța sau autoritatea din statul unde se află copilul, după procedura de acolo.
La cererea autorității străine, o instanță română poate confirma, printr-o hotărâre dată fără citarea părților, că deplasarea sau reținerea copilului a încălcat drepturile privind încredințarea potrivit legii române.
Când instanța poate refuza înapoierea
Instanța nu este obligată să dispună înapoierea dacă cel care se opune dovedește că:
- părintele care cere înapoierea nu își exercita efectiv dreptul privind încredințarea la data plecării ori a fost de acord cu plecarea sau a acceptat-o ulterior;
- există un risc grav ca înapoierea să expună copilul unui pericol fizic sau psihic ori să-l pună într-o situație intolerabilă;
- copilul se opune înapoierii și are o vârstă și o maturitate care fac necesar să se țină seama de opinia lui.
Copilul a fost adus în România din altă țară
Situația inversă — un copil adus sau reținut ilicit în România — este judecată, în toată țara, de Tribunalul București, la secțiile specializate pentru minori și familie, cu participarea obligatorie a procurorului.
Procesul este urgent: termenele de judecată nu pot fi mai mari de două săptămâni. Copilul care a împlinit 10 ani trebuie ascultat, iar cel mai mic poate fi ascultat dacă instanța consideră necesar. Dacă există riscul ca minorul să fie dus în altă țară ca să se sustragă procedurii, instanța poate dispune ridicarea pașaportului său.
Dacă admite cererea, instanța fixează un termen de cel mult două săptămâni pentru înapoiere, sub sancțiunea unei amenzi civile între 2.500 și 12.500 de lei. Hotărârea primei instanțe este executorie; se poate face recurs la Curtea de Apel București în 10 zile de la comunicare, iar recursul suspendă executarea.
Părintele din străinătate primește, la cerere, un avocat din oficiu desemnat de Baroul București, gratuit, indiferent de veniturile sale, iar cererile întemeiate pe Convenție sunt scutite de taxe. El poate alege și un avocat propriu.
Dreptul de a vedea copilul aflat în altă țară
Convenția protejează și dreptul de vizită: părintele poate cere sprijinul autorităților centrale pentru organizarea sau respectarea legăturilor personale cu copilul care locuiește în alt stat. Pentru copilul care locuiește în România, Ministerul Justiției încearcă întâi o înțelegere amiabilă cu părintele la care locuiește copilul.
Și o faptă penală?
Separat de procedura civilă, Codul penal pedepsește reținerea de către un părinte a copilului său minor fără consimțământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredințat, cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. Acțiunea penală pornește doar la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Plângerea penală nu înlocuiește cererea de înapoiere — sunt căi diferite, cu scopuri diferite.
Ce pregătiți pentru prima discuție cu avocatul
- certificatul de naștere al copilului și actele de identitate (inclusiv pașaportul, dacă îl aveți);
- hotărârea de divorț sau de stabilire a locuinței copilului ori acordul parental, dacă există;
- dovezi despre locul în care a locuit copilul înainte de plecare: școala, grădinița, medicul de familie;
- data plecării și dovezi ale ei (bilete, mesaje), plus tot ce știți despre locul în care se află acum copilul;
- mesajele schimbate cu celălalt părinte despre plecare sau întoarcere.
Temei legal
- Legea nr. 369/2004 privind aplicarea Convenției asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii, republicată (legislatie.just.ro, DetaliiDocument/260195, forma consolidată din 06.11.2022): art. 1 (Ministerul Justiției — autoritatea centrală), art. 2 și 30 alin. (2) (instanța competentă), art. 4–5 (asistența judiciară gratuită, avocatul desemnat de Baroul București), art. 6 (transmiterea cererii către alt stat), art. 9 (urgența, procurorul, termene de cel mult două săptămâni), art. 11^1 (ascultarea copilului), art. 13 (măsuri provizorii, ridicarea pașaportului), art. 14–15 (înapoierea, amenda civilă, recursul), art. 19 (hotărârea privind caracterul ilicit), art. 22–25 (dreptul de vizitare), art. 28 (scutirea de taxe)
- Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (legislatie.just.ro, DetaliiDocumentAfis/29984), la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992: art. 3–5 (deplasarea ilicită, vârsta de 16 ani, dreptul privind încredințarea), art. 8–9 (cererea și transmiterea ei), art. 12–13 (termenul de un an, excepțiile), art. 15, art. 21 (dreptul de vizitare)
- Codul civil (legislatie.just.ro, forma consolidată din 03.05.2026): art. 496–497 (locuința copilului și schimbarea ei)
- Codul penal — Legea nr. 286/2009 (legislatie.just.ro, forma consolidată din 23.07.2026): art. 379 (nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului)
Informațiile de pe acest site au caracter general și nu reprezintă consultanță juridică. Pentru situația dumneavoastră concretă, vă rugăm să ne contactați.
